”Născut de Dumnezeu în rugăciune, omul nu este niciodată singur. Persoana nu cunoaște singurătatea: ea se află pururea în prezența Dumnezeului Care pretutindenea este.”[i]
Se împlinește un an de când părintele nostru duhovnic, cel ce a contribuit la zidirea noastră în Dumnezeu, s-a născut în împărăția cea neîmbătrânitoare. Deși îmi vin mereu în minte cuvintele Sale ”Ioanichie, nu vreau nici flori, nici lacrimi, nici vorbe la plecarea mea în veșnicie”, totuși, în același duh paterical al spuselor sale, am primit binecuvântarea de a mărturisi câte ceva despre petrecerea părintelui în această lume, astfel încât trecerea timpului să nu aștearnă uitarea peste universul duhovnicesc asumat al părintelui nostru.
Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare reprezenta într-un fel centrul dogmatico-liturgic, dar și mistico-filocalic, al nesfârșitului dor[ii] al părintelui de a-L experia pe Dumnezeul cel Viu[iii]. De aceea, titlul/tema acestei mărturii/mărturisiri a plecat tocmai de la conținutul rugăciunilor dumnezeieștii Liturghii a Sf. Vasile cel Mare unde auzim mereu în dreptul anaforalei că trebuie să devenim ”Chipul Tău întru Tine, Doamne!”, adică să ajungem la adânca prefacere „asemenea chipului Slavei Sale“[iv] Sf. Apostol Pavel se adresează evreilor, citându-le un verset al Vechiului Testament: ”…Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar fi preot, fiindcă aici sunt aceia care aduc darurile potrivit Legii, Care slujesc închipuirii şi umbrei celor cerești, precum a primit poruncă Moise, când era să facă cortul: “Ia seama, zice Domnul, să faci toate după chipul ce ți-a fost arătat în munte.”[v] Părintele nostru Constantin Milos a încercat pe cât i-a fost posibil să slujească după acest model mărturisit în/de dumnezeiasca Scriptură. A dorit ca slujirea să-i fie după chipul care i s-a arătat lui Moise prorocul în muntele Sinai. ”Chipul Tău întru Tine, Doamne” este ceea ce numesc filosofii ”devenirea întru ființă”[vi] sau, teologic, adevărata ontologie dată de ”omul în Hristos.”[vii] Drumul acesta spre lumina lui Dumnezeu, părintelui îi era un adevărat sens, cautând mereu vederea lui Dumnezeu cu ochii minții și ai inimii, având tot timpul ca reper lumina dumnezeirii din muntele Sinai și din muntele Tabor. Atunci când săvârșeam împreună Sf. Taină a Botezului (atât din postura de cântăreț bisericesc, cât și din cea de diacon sau preot) mereu era atent la sensul cuvintelor, punea accent, la momentul îmbisericirii pruncului, pe expresia ”că Tu l-ai adus pe acesta și i-ai arătat lumina cea simțitoare ca să se învrednicească și de lumina cea înțelegătoare pe care Tu ai hotărât-o”[viii] Drumul de la lumina cea simțitoare la lumina cea înțelegătoare era pentru dânsul calea de la cele ale lumii acesteia la desăvârșirea în Hristos Domnul, adică la a deveni chipul Lui întru El, Dumnezeul nostru.
Martin Heidegger, în lucrarea sa Ființă și Timp, spune că ”Ființa nu poate fi concepută de fapt ca ființare”[ix] Dumnezeu ca Ființă este mai presus de ființare, este însăși existența (Ființa), iar cunoașterea, în asemenea situație, ia forme cosmice. Reîntorcându-ne la timpul nostru, regretatul sociolog român Ioan Mihăilescu vorbește în Tratatul său de sociologie despre o cunoaștere comună (a bunului simț)[x] care are limitele ei, dar și despre o cunoaștere științifică în care rigurozitatea informației este una testată metodologic, apropierea de adevărul științific devenind un lucru mai realizabil. Părintele Constantin Miloș vedea în lucrarea Duhului Sfânt creștinismul ca pe o cunoaștere mai presus de cunoaștere, adică o ființare întru Ființă, în afara ei (adică în afara lui Dumnezeu-Ființa) omul trăindu-și un destin fără sens, fără cale. El mereu mărturisea că omul fără Dumnezeu nu-și atinge scopul creării sale. Ca să ne unim cu Hristos Domnul și să devenim Chipul Lui întru El, e potrivit să cunoaștem aceasta printr-o viață în Hristos-Euharistic, ceea ce înseamnă că „teologia ar trebui să fie sorbită din potirul euharistic“.[xi]
Contextul social al petrecerii părintelui Constantin în lumea aceasta pământească
Părintele Constantin s-a născut în anul 1941 în plin război mondial. Copilăria, tinerețea, maturizarea și mai ales maturizarea cea duhovnicească s-au făcut în perioada postbelică și cea care a urmat, perioadă caracterizată de transformări majore la nivel societal. O lume, pe de o parte, care s-a laicizat, secularizat, dezumanizat, desacralizat etc. ca și caracteristice ale Occidentului, iar, pe de altă parte, o altă lume, Estul Europei, cuprinsă de intensul proces al sovietizării.
În ţările occidentale, procesul de secularizare era și este temeinic documentat[xii]: „Interesul diminuat al oamenilor pentru supranatural şi importanţa redusă a acestuia în organizarea societăţii contemporane arată că atât concepţiile despre o ordine transcendentă, cât şi preocuparea pentru valorile ultime sunt din ce în ce mai puţin relevante pentru viaţa modernă. Nu în ultimul rând, una dintre cauzele declinului religiei a constituit-o creşterea capacităţii şi a eficacităţii statului modern de a îngloba, dacă nu sub controlul său, cel puţin în aria sa de preocupări şi influenţă, zone tot mai mari ale vieţii economice şi sociale.“[xiii]
În societăţile tradiţionale, autoritatea religioasă era unanim recunoscută, iar religia exercita o influenţă covârşitoare asupra tuturor celorlalte sfere ale vieţii. „Religia organiza timpul şi stabilea practic programul de activitate, religia declanşa şi oprea războaie, autoritatea religioasă intervenea în chestiunile politice şi legitima autoritatea politică. În plus, religia era cea care impunea normele morale la nivel individual şi social, controla destul de puternic respectarea acestor norme şi influenţa deciziile cele mai importante ale oamenilor, referitoare la căsătorie sau muncă.“[xiv]
În cele două aliniate anterioare am expus sumar procesul de evoluție a modernizării societății per ansamblu după Cel de-al Doilea Război Mondial și sensul pe care l-a luat religia/creștinismul, sens limitat doar la aspectul de fenomen social care influența/influențează toate sferele societății. Termenul religie pentru părintele Constantin părea oarecum destul de general. El întotdeauna punea în valoare expresia ”omenirea are nevoie de viață creștină, de viață în Hristos. Creștinismul nu este religie, ci e mod de viață, viața în Hristos. Spunea: Toma de Kempis a scris Urmarea lui Hristos[xv], Sf. Nicolae Cabasila a scris Viața în Hristos[xvi], iar Sf. Ioan din Kronstadt a scris Viața mea în Hristos[xvii]. Așadar, lumii acesteia, societății, îi este necesară nu o urmare a lui Hristos, ci o experiență personală, a mea cu Hristos Domnul.” Avea o viziune profundă asupra societății, iar schimbarea ei o vedea doar plecând de la Adevărul absolut care este Hristos Domnul.
Tinerețea părintelui Constantin: iubirea pentru literatură (literatură română, literatură universală, critică literară) pentru filosofie, pentru istoria artei etc.
Tinerețea părintele Constantin și-a dăruit-o în mare parte lecturii. Îmi spunea că literatura teologică nu era așa de bogată pentru că fiind în plin comunism, în România, se publica mai puțină carte teologică profundă. În condițiile astea, după ce părintele epuiza de citit cărțile teologice puține pe care vremea aceea le putea pune la dispoziție, s-a apucat de literatura română, de literatura universală, de filosofie, de istoria artei etc. Așa se face că într-un moment narativ legat de tinerețea sa îmi povestea: ”Ioanichie, părinții mei nu au fost oameni cu stare materială. A fost nevoie de multă muncă pentru ca să construiască casa de la Reșita. Așa că atunci când eram student, mama Cătălina a muncit greu ca să îmi dea bani să îmi pun dinți de aur, iar eu mergeam cu banii și cumpăram cărți de literatură, de filosofie, de istorie și altele”. Așa se face că biblioteca părintelui era una substanțială. Avea toată opera lui Sadoveanu, a lui Dostoievski, avea toate scrierile lui Hegel, toată opera lui Eminescu (editate de Academia Română), toată critica literară și scrierile lui Lovinescu, tot Perpessicius etc. Am văzut mari colecții de carte: Biblioteca pentru toți (bpt), Romanul secolului XX, Clasicii literaturii universale, Clasicii filosofiei universale[xviii], Idei contemporane, Biblioteca de Artă, Dicționare, Enciclopedii etc. Îl iubea foarte mult pe poetul Ioan Alexandru și avea destul de dese întâlniri cu un mare prozator român dat uitării: Ștefan Bănulescu[xix] a cărei soție era din orașul Bocșa.
Teologul, preotul și părintele duhovnicesc Constantin Miloș
Părintele îmi povestea că iubea foarte mult cunoașterea teologică, aș spune atât cunoașterea catafatică (rațională, analogică, intelectuală), cât mai ales pe cea apofatică (mistică, anagogică, descoperitoare în inima omului). În perioada studenției, erau foarte puține cărți de teologie profundă traduse și publicate la noi. Erau ceva cărți din colecția Izvoarele Ortodoxiei (o colecție care a apărut, cred că înainte de anii 1940), apoi lucrări ale părintelui Dumitru Stăniloae (aici includem și Filocalia), colecția Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), teologie românească, manuale de teologie etc. Spre exemplu, cărțile de teologie liturgică (Euharistia. Taina împărăției[xx], Din apă și din duh[xxi], Postul Mare. Pași spre Înviere[xxii]) ale lui Alexander Schmemann le parcurgea în limba română de pe niște foi A4 care circulau pe vremea aceea printre teologi, deoarece nu erau publicate la noi. Părintele cu cea mai mare influență teologică asupra gândirii părintelui Constantin a fost părintele Dumitru Stăniloae pe care l-a cunoscut personal. După anul 1990, explozia de carte teologică tradusă și tipărită l-a făcut pe părintele Constantin să trăiască mereu extazul descoperirilor dumnezeiești cu fiecare lucrare pe care o parcurgea. Așa se face că au început să se publice teologie greacă (Nelas, Yannaras, Zizioulas, Matsoukas etc.), teologie rusă (Lossky, Bulgakov, Berdiaev, Schmemann, Soloviov, Florenski, Evdokimov etc.), teologie sârbă (Velimirovici, Popovici), Școala de Teologie Orientală a lui Tomas Spidlik și, mai ales, literatura duhovnicească (începând cu Patericul, Limonariul, Lavsaiconul, Everghetinosul, păr. Paisie și Cleopa, păr. Arsenie și terminând cu Sf. Siluan, Arh. Sofronie, Gheron Iosif, Sf. Nectarie, Sf. Porfirie etc.). În esență, teologia părintelui se baza pe o mare expresie care cuprindea totul: istoria mântuirii se rezumă la Facere-Desfacere-Refacere-Prefacere (adică Creație, căderea lui Adam, Întruparea Domnului, desăvârșirea în lucrarea Duhului Sfânt).
Spre o teologie a icoanei…
O dată cu publicarea mai intensă a cărților importante de teologie, de mistică, de duhovnicie, au apărut și câteva cărți de teologie a icoanei: Florenski[xxiii], Uspensky[xxiv], Evdokimov[xxv], Quenot[xxvi]etc. După ce a parcurs părintele Constantin cu multă atenție aceste lucrări despre icoană, mi-a mărturisit un lucru interesant. Îmi spunea că atunci când se derulau lucrările de pictare a Bisericii unde slujea, (Biserica Sf. Ierarh Nicolae din Bocșa Română, începând cu anul 1973) pictorului Eremia Profeta[xxvii] i-a sugerat să picteze icoana Învierii Domnului cu razele luminii învierii sub formă de cruce[xxviii], pentru că adevărata teologie a Icoanei Învierii trebuie să scoată în evidență că fără răstignire nu există înviere[xxix].
Pe calea cea duhovnicească alături de Sf. Siluan și de Sf. Sofronie
Cred că în jurul anilor 1992-1993 părintele era abonat și la Revista Teologică editată de Sibiu. În acea revistă, pr. prof. univ. dr. Ioan i Ică (senior) în fiecare număr publica câte un capitol tradus din limba franceză din cartea Sf. Siluan Athonitul[xxx]. În acei ani, Cartea Sfântului Siluan Athonitul nu a fost publicată în limba română. Abia în anul 1994 a apărut prima variantă/ediție[xxxi]. Aceste traduceri au fost decupate din toate numerele de reviste și au format o primă carte a Sfântului Siluan pentru ”școala de duhovnicie” de la Bocșa Română. Toți ne minunam duhovnicește de negrăita lucrare pe care Domnul i-o dăruise Sfântului Siluan. Pe lângă teologia palamită și pe lângă Filocalie, Sfântul Siluan va însemna pentru părintele Constantin fundamentul trăirii vieții duhovnicești. Pentru un preot de mir care venea după aproape o jumătate de viață personală (chiar peste vârsta de 40 de ani) trăită în comunism era mult. Mai târziu, peste ani, au apărut și traducerile scrierilor Sf. Sofronie, ucenicul Sf. Siluan, despre care, parcurgându-le, părintele a exprimat: ”Ioanichie, acest părinte trebuie predat în școlile teologice!”. Era cuprins mereu cu întreaga ființă în cărțile pe care le citea, mai ales din cele duhovnicești. Îmi aduc aminte că apăruseră sub tipar cele două volume Dialoguri la Athos[xxxii] realizate de către părintele Teoclit Dionisiatul. Fascinat de cele citite se ducea să dea de mâncare la găini. Doamna preoteasă Lia, aflată la un geam din interiorul curții, l-a văzut pe părintele gesticulând de unul singur și l-a întreabat râzând: ”- Ce faci? Ai ajuns să vorbești de unul singur?” Răspunsul a venit destul de serios și pe moment: ”Lia, tu nu înțelegi ce citesc eu și unde mă poate duce această carte!”.
Împreună cu tinerii (teologi și nonteologi)…
Părintele Constantin era înconjurat de foarte mulți tineri. Era foarte iubit în mediul intelectual și în cel duhovnicesc, iubea foarte mult oamenii simpli, care erau nevoitori și rugători, chiar dacă nu aveau o poziție socială remarcabilă și remarcantă. Dintre tinerii care au pășit pragul bisericii și al casei parohiale de-a lungul întregii sale păstoriri și care erau fiii parohiei, vreo 30 la număr (dacă nu chiar mai mult), au îmbrățișat învățământul teologic. Suferea foarte mult când în rândul tinerilor erau și eșecuri, dar era și foarte aspru cu cei ce deveneau superficiali.
Am găsit un text duhovnicesc care arată modul în care părintele se afla într-un contact ontologic[xxxiii] printr-o comuniune ontologică cu fiii săi duhovnicești:”Deşi părintele pare a fi mai-mare peste aceşti ucenici care se supun cu dragoste şi credinţă, în sufletul său nu-i socoate drept ucenici, ci are evlavie la ei ca la niște îngeri ai lui Dumnezeu, trimişi să vieţuiască împreună cu el ca printr-înşii să se lucreze şi mântuirea sa. Drept aceea, şi părintele are către dânşii mare dragoste în Domnul, socotindu-se nevrednic de a fi rob al unor asemenea ascultători deopotrivă cu îngerii, şi dacă ar fi cu putinţă nu s-ar da în lături nici sufletul să şi-l pună pentru ei. Iar pentru această împreună-vieţuire cu împreună-glăsuire şi această unire evanghelică dintre dânşii prin dragostea lui Hristos, nu numai că sunt proslăviți şi cinstiți de toți, ci sunt sfinţi şi drepţi şi de trei ori fericiţi, şi adevăraţi ucenici ai Domnului, şi înaintea lui Dumnezeu se află deopotrivă cu Apostolii.”[xxxiv]
Eclesiologia: ”Pentru cel ce se roagă neîncetat lumea devine o Biserică” (Sf. Siluan Athonitul)
Părintele Constantin Miloș iubea foarte mult biserica. Iubea foarte mult slujbele: în centru său liturgic era Sf. Liturghie, mai ales Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare. Rostea ecteniile pe o tonalitate care îi permitea să se roage. Asocia Biserica lui Hristos cu titlul cărții părintelui profesor. dr. Ion Bria: Spațiul Nemuririi[xxxv] Pe lângă cele 7 laude, părintele iubea Psaltirea, iubea Acatistele (cel al Învierii, al Bunei-vestiri, al Sf. Acoperământ, al Rugului Aprins). Era fascinat de Acatistul Maicii Domnului Rugul-Aprins! ”…Fiindcă în Tine doar, ca niciodată/Inima omului/Cu inima Domnului/Au bătut și bat laolaltă.”[xxxvi] Spunea părintele: ”Auzi, Ioanichie, ce taină mare s-a descoperit nouă!”. Cuvântul de învățătură îl numea mărturisire. ”Ioanichie nu cred că noi trebuie să predicăm, ci să mărturisim! Cuvântul nostru trebuie să fie o mărturisire de la amvon!” Și așa era, o adevărată mărturisire! Sensibilitatea era puternică! În jurul anilor 2010 pe când lucram la DGASPC Caraș-Severin, am obișnuit ca la marile praznice împărătești (Nașterea Domnului și Învierea Domnului), în ziua întâi sau a doua de sărbătoare, copii instituționalizați să vină la Mănăstirea Vasiova. De Nașterea Domnului, când copiii, la momentul pricesnei la Dumnezeiasca Liturghie, au început să cânte colinde, părintele a fost inundat de lacrimi și îmi mărturisea în altar: ”Ioanichie, dăcă mor acum, eu mă duc direct în rai!”.
Eshatologie: Părintele Constantin ca râvnitor al trăirii ”zilei a opta”
După plecarea spre veșnicie a doamnei preotese Lia, părintele se vedea mereu ca om care trebuie să se pregătească pentru ”marea trecere”. Își dorea foarte mult împărăția lui Dumnezeu! Pe patul suferinței mereu se ruga și trebuia să îl întâmpinăm cu ”Hristos a înviat!”. Printre vorbele pe care le folosea ca îndemn duhovnicesc erau ”bucurie veșnică!”. Pe parcursul întregii slujiri îi plăcea să abordeze subiecte legate de trăirea în eshaton, de ziua cea neînserată a împărăției lui Dumnezeu. Atunci când făcea lucrul acesta era mișcat duhovnicește și își amintea vorbele unui mare teolog, păr. Benedict Ghiuș, care spunea într-un dialog/conferință: ”ce rău îmi pare că nu sunt un sfânt!”
La un an de la nașterea în împărăția cea neclintită…
Părintele Constantin nu a lăsat posterității o operă teologică sau duhovnicească. El nu a scris. Nici nu a continuat studiile ca să gloseze diplome etc. Deși a avut mari merite și administrativ-gospodărești (mai ales în prima jumătate a păstoririi sale) greu a fost convins să primească distincția de iconom stavrofor. Universul său duhovnicesc, în schimb, a reprezentat totul și pe acesta l-a lăsat nouă moștenire. Mă voi opri aici cu mărturia/mărturisirea mea. Părintelui nu-i plăcea să se vorbească în formă laudativă la adresa sa. Și atunci când îi prelucram CV-ul sau Raportul de activitate, el îmi spunea că trebuie să aibă un conținut duhovnicesc. De aceea, înclin să cred că materialul meu ar fi fost oarecum pe placul dânsului.
O poetă de limbă rusă, Anna Ahmatova, are o poezie scurtă, numită Răstignirea, care sună astfel: „Magdalena se zbătea și hohotea/Ucenicul cel iubit înmărmurise/Însă nimeni nu-ndrăznise-a se uita/Înspre mama ce tăcea/tăcea/tăcea…”[xxxvii] Într-adevăr s-a așternut tăcerea durerii, dar și a minunării, nu și a uitării și îl purtăm pe părintele nostru în ”ruga smerită și ștearsă”[xxxviii] către Domnul spre a-i dărui ”curata bucurie”[xxxix]
Protosinghel dr. Ioanichie Petrică
Mânăstirea „Sfântul Proroc IlieTesviteanul” – Bocșa Vasiova
[i] Arh. Sofornie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, București, 2005, p. 281.
[ii] Octoih Mare, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 351.
[iii] Evrei 3, 12.
[iv] Liturghier, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 250.
[v] Evrei 8, 5-6
[vi] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981
[vii] II Corinteni, 12, 2
[viii] Molitfelnic, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 54
[ix] Martin Heidegger, Ființă și timp, ediția a 3-a, ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 7
[x] Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală /Concepte fundamentale şi studii de caz, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 11-12
[xi] Georges Florovsky, Scrieri esenţiale, ed. Doxologia, Iaşi, 2021, p. 15
[xii] Owen Chadwick, The Secularization of the European Mind in the Nineteenth Century, Cambridge University Press, Cambridge, 1976.
[xiii] B. R. Wilson, Religia din perspectivă sociologică, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 67-68
[xiv] Mălina Voicu, România religioasă, ed. Institutul european, Iaşi, 2007, p. 12
[xv] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, ed. Mitropolia Timișoarei, Timișoara, 1982
[xvi] Sf. Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009
[xvii] Sf. Ioan din Kronstadt, Viața mea în Hristos, ediția a 2-a revizuită, ed. Sofia, Bucureşti, 2022
[xviii] În această colecție a fost editată toată opera lui Platon în 7 volume, având coordonatori pe mari doi titani ai culturii române: eminescologul Petru Creția și marele filosof Constantin Noica
[xix] A se vedea Ștefan Bănulescu, Opere, Academia Română, ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă/ed. Univers Enciclopedic, București, 2005
[xx] Alexander Schmemann, Euharistia. Taina împărăției, ed. Sofia, București, 2012
[xxi] Idem, Din apă și din duh, ed. Sofia, București, 2009
[xxii] Idem, Postul Mare. Pași spre înviere, ed. Sofia, București, 2013
[xxiii] Pavel Florenski, Iconostasul, ed. Anastasia, București, 1994
[xxiv] Leonid Uspenski, Teologia Icoanei, ed. Anastasia, București, 1994
[xxv] Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, ed. Meridiane, București, 1992
[xxvi] Michael Quenot, Icoana fereastră spre absolut, ed. Enciclopedică, București, 1993
[xxvii] A se vedea informații la adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eremia_Profeta
[xxviii] Cu mulți ani în urmă (e posibil chiar vreo două decenii) am văzut variante din icoana Sf. Învieri pictate de pictorul Eremia Profeta sub forma mărturisită de către părintele Constantin Miloș, dar acum nu am reușit să găsesc o asemenea variantă pe net spre a putea oferi un link.
[xxix] Părintele Constantin Miloș l-a cunoscut și a fost prieten și cu părintele Constantin Galeriu. S-a bucurat foarte mult atunci când în anul 1991 a apărut sub tipar lucrarea de doctorat a părintelui Galeriu sub titlul Jertfă și răscumpărare. Bucuria a fost dată de faptul că ideea dânsului „fără jertfă nu este răscumpărare” se concretiza și într-o lucrare de cercetare teologică. (Constantin Galeriu, Jertfă și răscumpărare, ed. Harisma, București, 1991.)
[xxx] Spre documentare a se vedea Cuviosul Siluan Athonitul, Însemnări duhovnicești. Sfaturi ascetice, observații și gânduri de pe urmă, trad. pr. prof. univ. dr. Ioan I. Ică, în Revista Teologică, nr. 1, ianuarie-februarie, 1992, pp. 41-47
[xxxi] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. pr. prof. univ. dr. Ioan I. Ică, ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994. Aceasta este traducerea din limba franceză. În anul 1996 va apărea și prima variantă a traducerii din limba rusă făcută de juniorul Ioan. I. Ică. Ulterior, va apărea și o altă variantă a traducerii din limba rusă făcută de către părintele Rafail Noica.
[xxxii] Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, 2 vol., ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994.
[xxxiii] Arh. Sofornie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, trad. pr. prof. univ. dr. Ioan I. Ică, ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 116.
[xxxiv] Sf. Zosima Verhovski, Ascultarea de părintele duhovnicesc, ed. Sofia, București, 2018, p. 72.
[xxxv] Ion Bria, Spațiul nemuririi sau eternizarea umanului în Dumnezeu, Ed Trinitas, Iași, 1994.
[xxxvi] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, ed. Christiana, București, 2004, p. 44.
[xxxvii] Anna Ahmatova, Poezii, Colecția Cele mai frumoase poezii, trad. Madeleine Fortunescu, ed. Tineretului, București, 1968, p. 126.
[xxxviii] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, op. cit., p. 36.
[xxxix] A se vedea Canonul glas VI, cântarea a 4-a, de la Slujba înmormântării mirenilor în Molitfelnic, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 223.